Înainte de a fi cusute cu frumoasele motive ornamentale și a deveni cojoacele sau pieptarele atât de admirate, pieile de oaie trebuiau să fie prelucrate. Tehnicile de prelucrare cuprindeau următoarele faze: pieile sărate se puneau la uscat, apoi se înmuiau timp de o zi în apă caldă, după care se spălau din nou și se uscau. La final, se prindeau într-o ramă şi se curăţau cu o scafă. Urma argăsitul, croitul după tipar și realizarea broderiei.
Argăsitul este operaţia de prelucrare a pieilor cu blană cu un amestec de substanţe care le conferă anumite calităţi: impermeabilitate, elasticitate, rezistenţă. Instrumentarul folosit în mod tradiţional, în gospodăriile ţărăneşti, pentru argăsitul pieilor era compus din: unelte pentru jupuit pielea (briceag, cuţit, foarfecă), unelte pentru pregătit pieile (butoi pentru spălat, ţesală, ramă, scafă), unelte pentru argăsit (ciubere, căzi din lemn), unelte necesare după argăsit (cârlig de întins, rude pentru uscat, scafă, rame).
Soluţia pentru argăseală era preparată dintr-un amestec de apă, sare, tărâţe de grâu şi piatră acră (alaun, sulfat dublu de aluminiu şi potasiu). În ceea ce priveşte proporţiile, fiecare meşter avea propria reţetă.
Meșterul Dumitru Sofonea din Drăguș ne-a împărtăşit-o pe a sa: „Eu aveam un ciubăr la care puneam 3,5 kg. sare şi 1,5 kg. de piatră acră, la 35 piei de miel, iar cu câtă tărâţă de grâu bagi mai multă cu atât pielea e mai moale. Piatra acră întăreşte lâna, nu o lasă să cadă de pe piele, dar dacă vrei să duci pielea la vopsit nu mai pui piatră acră că nu se mai vopseşte. Argăsitul se face vara, că butea o pui la soare, o ţii opt-nouă zile după cum e timpul, dacă e mai frig stă și două săptămâni. Când e gata argăsită, o pui să se usuce, o cureți și poți să o croiești.”
În satele transilvănene, printre materiile prime de bază folosite la obținerea textilelor au fost lâna, cânepa, inul și borangicul, ponderea lor fiind diferită în funcție de regiune, climă, stare economică sau ocupație de bază.
În zonele cu relief înalt, în care creșterea oilor a avut o mare însemnătate, lâna a fost utilizată intens, atât pentru confecționarea pieselor de îmbrăcăminte purtate iarna, cât și pentru țesăturile groase folosite la decorarea interiorului. Obținerea acestui tip de țesătură necesita pe lângă materia primă de bună calitate (lână țigaie sau țurcană) și războiul de țesut.
În ceea ce privește decorul acestora, cel mai simplu dintre ele erau vărgile, un tip de decor obţinut prin alternarea culorilor, în special al firului de bătătură. Decorurile complexe erau planificate încă de la montarea firelor pe război, după un anumit model sau erau realizate exclusiv cu mâna, rezultând un decor peste și printre firele de urzeală.
Pentru a spori calităţile țesăturilor de lână pentru pantaloni bărbătești (cioareci), pentru haine groase purtate de femei sau bărbați (zeghi) sau pentru țesături mițoase (straie), materialul era finisat la instalaţii ţărăneşti specializate, acționate de forța apei. În acest sens pivele împâsleau și îngroșau țesătura, iar dârstele o scămoșau, devenind astfel mai rezistentă, mai moale și mai călduroasă.
În Țara Bârsei, printre ultimele instalații de prelucrare a țesăturilor groase au fost piua cu ciocane și teascul de presat dimia al familiei Beșchea din localitatea Tărlungeni, conservate în incinta Muzeului Etnografic Săcele iar în Țara Oltului, încă mai funcționează complexul de prelucrat straie din Lisa, format din vâltoare și coș de îngroșat.
Costumul de sărbătoare al femeilor din Țara Bârsei, așa cum era purtat la sf. sec al XIX-lea – înc. sec. XX, includea obligatoriu „brobodelnicul” numit și „maramă”, un „ștergar” fin din borangic, însemn al trecerii de la statutul de fată la cel de femeie. O caracteristică a maramelor era, pe lângă decorul învărgat, și trupul acestora: cele cu trupul „învărgat” erau purtate îndeosebi de femeile mai în vârstă.
Borangicul era adus, sub formă de jurubițe sau sculuri, din sudul țării, în special din zona Muscelului, iar după Primul Război Mondial, chiar se importa de către femei care se ocupau exclusiv cu acest comerț.
Din informațiile obținute în teren în zona Săcele, am aflat că țesutul maramelor era realizat în localitatea Purcăreni, de către femei specializate numite „ștergărese”. Ele primeau comenzi de la femeile de români şi ceangăi din zonă dar mai ales de la cele din Şcheii Braşovului.
Sculul din borangic era mai întâi depănat, apoi urzit și la final firele erau montate pe război. Se țeseau în război de tip orizontal, în două ițe; urzeala era dintr-un fir de borangic răsucit, iar la margine, de o parte și de alta, se puneau câte 8, chiar și 30 de fire de ață albă de bumbac „ca să țină marginea”. Băteala consta în două fire de borangic răsucite. Trupul ștergarului era fie „învărgat” cu ață albă din bumbac, fie „limpede”. La capete, ștergarele aveau câte un registru decorativ amplu cu motive geometrice sau florale stilizate, alese „printre fire” cu mâna, cu bumbac alb sau mătase și franjuri realizați din urzeală răsucită. Frumusețea ștergarelor era dată de aceste alesături realizate într-o diversitate de motive decorative.
Marama era lungă de peste doi metri și se punea pe cap peste „gimbir” (o basma pe fond negru cu puncte sau picățele galbene-roșii, iar pe margini cu un chenar cu flori tot galbene și roșii); se făceau două „cornuri” (colțuri), iar partea stângă, lăsată întotdeauna mai lungă, se trecea pe sub bărbie și peste cap în partea dreaptă. Marama se prindea de „gimbir” în partea dreaptă și lângă ureche cu „bongoși” (ace de gămălie).
Într-o străveche civilizaţie a spaţiului şi etnogenezei româneşti, lemnul a constituit o materie primă la îndemâna tuturor localităţilor, căci însăşi apariţia aşezărilor era legată de materia primă existentă.
Fasonarea şi prelucrarea lemnului putea fi realizabilă în funcţie de posibilităţile meşterului, plecând de la simpla cioplire cu barda până la vopsirea acestuia, fie cu lacuri, sau prin pictarea şi realizarea de ornamente dar nu în ultimul rând, prin înnobilirea lemnului cu placarea de furnir, a intarsiilor, sculpturilor etc.
Tâmplăria este o meserie cu un spectru foarte larg care implică multă îndemânare, simț estetic, viziune în spațiu și cunoașterea aspectelor de proiectare (măsurare, calculare, desenare, etc.). După felul produselor executate, tâmplarii se împart în două categorii principale: tâmplar de mobilă și tâmplar de binale sau de construcții.
În cazul utilizării tehnicilor tâmplăreşti, de factură orăşenească, piesele de mobilier sunt lucrate, de obicei, din lemn de esenţă moale – răşinoase. Tehnica tâmplărească presupune existenţa unui atelier şi utilizarea unui inventar de unelte de bună calitate, compus din fierăstraie încordate, rindele, dălți, banc de tâmplărie, prese, burghie, adezivi şi metru gradat. Întrucât lemnul de răşinoase este un lemn cu noduri, de calitate inferioară, a fost necesară acoperirea lui cu vopsea, strat pictural sau lacuri pentru protecţie şi înfrumuseţare.
Specific acestui tip constructiv sunt îmbinările de tip coadă de rândunică sau drepte, acestea fiind fixate prin cuie din lemn (mai târziu şi de fier) şi încleiate cu un clei organic.
În cazul mobilierului tâmplăresc se poate observa o intensă influenţă orăşenească şi implicit influenţe ale popoarelor de diferite etnii; la baza mobilierului de origine orăşenească pot fi observate influenţe săseşti.
Odinioară majoritatea obiectelor aflate în interioarele caselor din Țara Bîrsei erau făcute în gospodărie, de mâinile gospodarului însuși. Pentru producerea mobilierului mai complicat sau mai ornamentat, se adresa unor meșteri sătești sau meșterilor breslași.
Din numeroasele nume de meseriași reținem existența în Tohanul Vechi în anul 1739 a următorilor meșteri: Dumitru Simedrea, Ion Stoica și Anghel Barbul.
Aproape de Brașov, se regăsește subzona etnografică Săcele a Țării Bîrsei. Printre elementele de arhitectură specifice se numără poarta mocănescă, ce se distinge de cea secuiască sau maramureșeană spre exemplu, prin câteva note definitorii. Astfel, poarta mocănească are două acoperișuri, cel de deasupra fiind mai mic, porțiunea dintre ele numindu-se păsărar (porumbar, columbar). Este o poartă simplă, fără decoraţiuni în general. Ancadramentul era din stejar, iar poarta propriu-zisă din brad. O altă particularitate este inserţia celor două scânduri ce compun în acest fel o arcadă.
Aceste porți mocănești/ceangăiești erau confecționate de meșteri pricepuți. De asemenea, mai putem remarca și alți tâmplari și dulgheri care au mai făcut acum 100 – 120 de ani astfel de porți ca: din Turcheș Pap Károly și Pap János (chiar și bunicul acestuia era tâmplar renumit, tot János se numea, era tâmplar, dulgher și zidar). Din Satulung: Aliz Márton, Ilkó István, Veres András, Lőrinc András. În 1965 mai trăia Csiri János, fost ucenic al lui Ilkó István.
În urma cercetărilor de teren și a săpăturilor arheologice executate în localitatea Drăușeni, s-a constatat că aici s-a practicat olăritul încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Fragmentele ceramice atestă o producție de vase roșii nesmălțuite și smălțuite cu verde folosite în gospodărie. Cea mai cunoscută perioadă, considerată performanță artistică a olarilor sași din Drăușeni este cea cuprinsă între 1730-1850.
Pentru această ceramică este caracteristic decorul floral de inspirație barocă în albastru cobalt, realizat cu cornul și cu pensula peste angoaba alb-gălbuie. Acest tip de ornamentică este aplicat în mod special cănilor mari de vin folosite de vecinătăți, canceelor, farfuriilor, cahlelor, piese care făceau parte din amenajarea interiorului săsesc tradițional.
Prezența olarilor sași este confirmată și de numele unor meșteri și de însemnele lor profesionale pictate pe emporiul bisericii evanghelice din sat. Cel mai frecvent nume atribuit acestui meșteșug este Topfner, nume care se repetă de-a lungul câtorva generații fapt care ne face să credem că această meserie s-a practicat din generație în generație.
Oamenii locului puteau cumpăra din târgurile săptămânale produsele acestor meșteri.
Creşterea oilor a fost o ocupaţie însemnată la românii din interiorul arcului Carpatic, dezvoltarea păstoritului (creșterea oilor) având o legătură directă cu practicarea transhumanţei şi cu cererea de lână şi carne de oaie pe care comunităţile urbane şi cvasiurbane o generau în condiţiile în care foarte multe produse textile erau realizate de meşteri în bresle şi de femei în gospodării. În Ţara Bârsei s-au dezvoltat comunităţi româneşti puternice în Şcheii Braşovului şi Şaptesate, la baza prosperităţii acestora stând oieritul şi comerţul realizat în cadrul transhumanţei. Transhumanța a devenit un fenomen cultural, social, demografic și ecologic, care a determinat căutare de noi spații de pășunat, schimburi culturale, conturarea unor drumuri comerciale, concomitent cu înființarea de noi așezări, care au determinat astfel răspândirea elementelor romanice în spaţiul carpato-danubiano pontic şi răsăritul Europei.
Oieritul le-a oferit românilor din Ţara Bârsei o sursă de hrană şi de venit până în secolul al XX-lea şi continuă să reprezinte un mijloc principal de subzistență până în zilele noastre pentru locuitorii din comunităţile rurale.
Fotografii: Vlad Dumitrescu (https://vladdumitrescu.ro/)
Iconarul
Au trecut mai bine de 150 de ani de când un meșter iconar anonim, din Șcheii Brașovului, a pictat pe dosul glajei o icoană a Maicii Domnului. Timpul a brăzdat urme adânci pe suprafața acesteia, dar culorile, amestecate cu clei și ,,spirt de rachiu”, cu ,,firniss” și ,,blaițucăr” (acetat de plumb), și-au păstrat strălucirea către care zugravul a tins atunci când le-a așternut pe dosul sticlei cu condeiul moale, din păr de pisică. A ,,urzit” (a tras conturul) după izvod (tipar), făcut cu creionul pe hârtie, după icoane mai vechi, așa cum era obiceiul printre zugravii din Șchei. A pus ,,aurul” și apoi a scris cu stângăcie numele Precistei, cu litere bisericești. Era unul dintre iconarii care nu știau carte. A pus culorile, de capul lui, cum a învățat de la părinți: întâi albul de la despărțământul hainelor, apoi umbrirea (faldurile acestora), după aceea figurile sfinților. A așteptat uscarea culorilor, după care și-a chemat nevasta să facă umplutul hainelor, cu culori tari, ca să se vadă bine. A vopsit ,,provazul” (rama) cumpărat ,,de la boltă”, sub care a așezat cu grijă glaja pictată, pe care a fixat-o cu bucăți de hârtie pe dosul din scândură.
Era vineri dimineața, zi de târg în Brașov. A împachetat în grabă toate icoanele, legate câte patru dos la dos, ca să nu se spargă, și a plecat să le vândă vlădărenilor și tânțărenilor care veneau cu căruțele la târg. A cerut 1 florin și 20 de creițari la fiecare icoană, preț bun și destul pentru materiale și osteneală. Știa meșterul zugrav că icoanele sale vor ajunge la loc de cinste în casele românilor și vor fi împodobite cu ștergare lucrate cu migală la șezători în serile lungi de iarnă.
Meșteșugul pictarii icoanelor pe sticlă în Scheii Brasovului
Iconarii din Șcheii Brasovului au abordat o tematică vastă care a cuprins scene cu caracter hristologic (Nașterea, Botezul, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce, Învierea Mântuitorului, Cina cea de Taină, Iisus cu vița, Iisus Învățător, Prunc în brațele Maicii Sale) și mariologic (Maica Îndrumătoare, Lactans, Jalnica, Împărătiță, cu salbă de galbeni asemeni șcheiencelor care îşi etalau bogăţia la sărbători, Bunavestire, Încoronarea, Adormirea etc.), reprezentări ale sfinților militari (Gheorghe, Dumitru, Mâna) și ale sfinților protectori (Ilie, Haralambie, Ioan, Nicolae, Paraschiva), compoziții complexe (Judecată de Apoi, Masa Raiului, icoanele cu prăznicare) și personaje care au avut un aport deosebit în evoluția creștinismului (Sfinții Constantin și Elena, Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan).
Aceste compoziții au un caracter aparte, dat de cromatica puternică și de accentele locale, din viaţa cotidiană, care uneori reliefează, alteori secondează tema principală. Elementele fitomorfe, adesea supradimensionate sau stilizate, şi fundalul cu cer înstelat ocupă spaţii importante în câmpul iconografic şcheian. Compoziţia se remarcă prin figuri centrale mari, amplasate în prim-plan, înconjurate uneori de personaje numeroase.
Centrul de iconari din Țara Oltului
Pictura de factură populară a pătruns în spațiul intracarpatic pe filiera Austria – Boemia, Transilvania fiind cea mai sud-estică zonă unde s-a practicat această artă populară. Tehnica picturii pe sticlă s-a dezvoltat în centre situate pe principalul drum comercial care lega sudul de centrul Transilvaniei – Braşov, Ţara Făgăraşului, Sibiu Şebeş-Alba, Gherla, Nicula. Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Transilvania au circulat icoane pe sticlă pictate de Ioniță zugravul și popa Sandu din Ienuțeni. Primele icoane identificate formează un grup care, prin similitutini de compoziție, desen și atmosferă cromatică indică un iconar originar din Nicula. În Țara Oltului centrele de pictură pe dosul glajei s-au concentrat exclusiv în partea de vest și centru a acestei zone, în partea estică remarcându-se existența satelor de colportori.
Ioan Pop, Nicolae Cațavei, Frații Grecu, zugravi de pictură murală, au pictat icoane pe dosul sticlei după canoanele picturii bizantine, astfel că lucrările lor sunt caracterizate de desenul sigur și elegant, raritatea elementelor laice și decorative. Țăranii iconari Savu Moga, Matei Țâmforea și familia Tămaș (Ioan, Moise împreună cu fiul său Petru și cei doi urmași Petru și Ana) au creat icoane în care trăsăturile bizantine se împletesc cu elementele etnografice și cu cele luate din realitatea imediată. Dintre aceștia Savu Moga a fost considerat de specialiști drept cel mai însemnat meșter din Țara Făgărașului.
Sursa: Elena Băjenaru, ,,Icoane și iconari din Țara Făgărașului”, București, 2012.
